...

2008-11-07T02:35:00.001-08:00

Mic salvează lumea

- Mamaie, să-mi spui adevărat, crezi că eu pot să salvez lumea?

- De cine să o salvezi?

- De oamenii răi, mincinoşi, supăraţi ... şi de mine.

- Cum de tine?

- De mine, când sunt rău - chiar dacă eu nu sunt mereu.

Bunica îl privi înduioşată.

- Micule...

- Dar nu vreau numai să o salvez, vreau să o fac să fie şi mai frumoasă.

- Ce înseamnă mai frumoasă?

- Mai frumoasă înseamnă mai curată!

- Şi mai curată ce înseamnă?

- Mai curată? Mai curată înseamnă... mai bună!

- Ei, dacă ţi-ai propus tu toate astea, parcă văd că o să reuşeşti. Dar să nu fii trist atunci când nimeni nu o să observe că ai schimbat-o, da?

- Da, şi eu cred că nimeni nu o să observe.
Că am avut eu un prieten odată, şi îi arătam cartonaşele mele, şi el se făcea că nu le vede, până când mi le-a furat pe toate.

***

Mângâierea

- Mă doare mâna aşa de tare, azi...

- Cine ştie ce trăznaie ai mai făcut, vino să văd.

- N-ai ce să vezi, e înăuntru.

- Şi cum simţi? se apropie bunica de el, luându-i amândouă mâinile şi întorcându-i-le în palmele ei mari şi bune.
Nu văd nimic! spuse ea, zâmbind. Chiar e înăuntru, cum zici.

- Acum nici nu mai e în mână, s-a dus în tot corpul.

- Ce s-a dus, Micule, nu pricep.

- Durerea asta caldă.

- Vai de mine, să nu-mi faci febră...

- Nu fac febră, că nu sunt bolnav, sunt doar puţin trist.
Şi mâna mea este şi ea.

- Zi-mi de ce, şi te ajut! stărui bunica.

- Nu poţi, a plecat.

- Atunci zi-mi cine a plecat şi mă duc eu să-i arăt! ridică ea un deget, a ameninţare.

- Stai, că tu nu înţelegi şi poţi să faci foarte multe prostii!
Gata, mi-a trecut!

- Slavă, Domnului, îşi făcu ea, uşurată, o cruce. Pe Mic nu-l mai doare mâna!

- Ştii de ce, mamaie? Fiindcă am uitat.

- Ai uitat, ce?

- Am uitat că mi-a venit s-o mângâi pe Eliza şi nu am putut.

***

- Eliza este fata din poveste?

- Şi da şi nu! răspunse băiatul.

- Mai mult da, sau mai mult nu? îl luă, pe ocolite, bunica.

- Mai mult... da! recunoscu el, lăsând privirea în jos.
Pentru că ştii că eu nu am cu cine să mă joc!

- Cum nu ai cu cine să te joci? Copii sunt câţi doreşti.

- Nu cred că sunt copii.
Deloc nu mă înţeleg cu ei când sunt bun.

- Micule, te pomeneşti că lumea asta nu o fi pentru tine!

- Cum să nu fie pentru mine, mamaie, atunci eu ce mai salvez?

Bunica îl privi în ochii mari şi rotunzi şi aproape că văzu în fiecare dintre ei rotindu-se câte un glob pământesc.
Unul plin de flori albastre, care creşteau şi se împleteau ca iedera, luând cu asalt văzduhul.
Altul cu ape adânci şi transparente, pe care Mic mergea în picioare, neclintit în credinţa lui.

- Ştiu că ţie o să-ţi placă să salvezi lumea cu mine! îi spuse el bătrânei, dându-i încă vreo sută, dacă nu chiar o mie de ani de trăit.

- Îmi place deja. Fără tine, m-aş fi plictisit citind...

- Da, că aşa e cu cititul ăsta de cărţi!

***

În loc de mulţumesc

- Mamaie, ţie ţi-e milă de mine?

- Asta de unde ţi-a mai venit?

- Mi-a venit de la un nene, care mi-a dat nişte bani pe stradă.

- Te-o fi văzut că eşti mic.

- Şi dacă sunt Mic, ... trebuie să primesc bani?

Bunica zâmbi.

- Ţi i-a dat... pentru că vrea să te ajute să salvezi lumea!

- Eşti sigură?

- Absolut.

- Dar de unde ştie nenea că eu vreau să salvez lumea? continua să fie nedumerit băiatul.

- Păi... lumea ştie că trebuie să fie salvată, dar nimeni nu face nimic.

- De ce nu face?

- E nevoie de mult timp pentru asta. Foarte mult timp. Înţelegi?

- Da, mamaie, înţeleg că nu vrei să cresc aşa de repede.
Dar tu de ce te-ai grăbit?

- Eu?
Cum să-ţi zic…, eu m-am grăbit ca să pot să fiu lângă tine şi să-ţi mai explic una, alta.

- Să-mi explici, că o să îţi mulţumesc eu, mai târziu.

- Când mai târziu?

- Când lumea o să fie salvată şi o să pot.

***

Feliuţa de adevăr

Văzând că Mic nu are somn, soarele răsări, într-o zi, mai devreme.
Cu lăncile lui ascuţite şi strălucitoare destrămă şi ultimele pânze de păianjen ale nopţii.
Imediat se iviră în lumină armele cu care băiatul era hotărât să atace, ori, mai bine, să se lase atacat:
o carte,
o trotinetă
şi o sabie de la Moş Crăciun;
dar şi frunze, castane, pietre, scoici, pene de pescăruş, adunate cu un scop mai puţin precis…

- Mamaie, azi încep.

- Ce începi? întrebă ea, în timp ce îi storcea feliuţa de lămâie în ceai.

- Încep lupta cu oamenii răi, şi mincinoşi, şi supăraţi! zise el, strâmbându-se din cauza gustului prea acru al lămâii pe care i-o ceru… doar ca să vadă cum arată.

- Bine, Micule, nici nu ştii cât mă bucur.
Vrei să te ajut?

- Nu, că trebuie singur, dacă sunt curajos.

- Şi care ar fi planul tău? vru bătrâna să ştie, doar, doar o să fie nevoie să intervină şi ea…cu vreo palmă sau poate chiar cu o mână întreagă de ajutor.

- Eu nu am plan, că… nu am plan. O să ştiu atunci.

- Dacă zici…
Dar de unde îţi iei duşmanii?

- De oriunde, mamaie, că sunt peste tot. Tu n-ai văzut?
Dar cei mai mulţi cred că sunt oamenii supăraţi.

Bunica zâmbi, în ciuda reumatismului.

- Mamaie, pe oamenii mincinoşi nu îi vezi tot timpul cum sunt, nu-i aşa?

- Aşa e, de unde ştii?

- Ştiu de oamenii mincinoşi din poveştile pe care mi le-a spus mama. Dar a uitat să mi-i arate.

- Vezi, de aceea spuneam că îţi trebuie timp pentru a salva lumea. Pe oamenii mincinoşi îi descoperi greu... Trebuie să aştepţi nemaipomenit de mult până să ajungi să fii sigur de ei, Micule.

- Cred că o să încep cu oamenii răi – că îi cunosc şi mă sperie imediat.
Dar nu ştiu cum să-i fac buni dacă nu vor. Dar poate or să vrea.
Nu-i aşa, mamaie, că poate or să vrea?

Bunica tăcu.

Băiatul înghiţi în sec un dumicat de pâine; chiar dacă uns cu un strat fin de unt auriu şi presarat cu fulgi de zăpadă din brânză.

Puterea de a întreba îi reveni, totuşi, pe buze.

- De ce taci, mamaie?

- Pentru că nu pot să-ţi zic adevărul... şi o să zici că sunt mincinoasă.

- Şi dacă taci nu eşti mincioasă?

- Ba da, Micule, sunt. Nu mai am deloc putere, la vârsta mea, să cred că oamenii răi or să vrea să se schimbe vreodată.
Adevărul este, uite, ţi-l spun, eu nu am nici timp, nici curajul tău! se mâhni bătrâna.

Deşi se simţea foarte curajos, lui Mic îi venea să plângă.
Dar poate că înainte să salvezi lumea trebuie să plângi.
Şi lacrimile să îţi spele ochii, ca să vezi mai bine ce fel de supărări ascund, uneori, oamenii veseli şi buni...

***

"Eu sunt vesel"

- Micule, vino!

- De ce, mamaie?

- Vino să te strâng în braţe şi să nu îţi mai dau drumul.

- Nu vreau, că mă aşteaptă sabia de la Moş Crăciun.

- O sabie nu o să-ţi spună niciodată secretul pe care vreau să ţi-l spun eu.

- Lasă, că ştiu, vrei să îmi spui că mă iubeşti şi că te bucuri că sunt nepotul tău şi să mă ţii din treabă.

- Iar ai treabă?

- Am, că lumea mă aşteaptă şi eu sunt în pijama!

- Din cauza mea?

- Da, fiindcă m-ai lăsat să dorm mult. Mai ţii minte povestea mea albastră? Şi visul de azi-noapte tot ca o poveste pe care nu o ştiam parcă a fost.

- Aşa eşti şi tu, Micule, o poveste!

- Stai să vezi ce poveste o să fiu mai târziu, când o să ţi se pară că din cauza mea nu mai sunt oameni răi, mincinoşi şi supăraţi nicăieri!

- Şi crezi că sabia de la Moş Crăciun o să te ajute?

- Păi, da, că altă armă nu am şi îmi trebuie armă. Iar asta nici nu e ascuţită. Doar sperie...

- Bine, dacă ai terminat de vorbit, poţi să ieşi la joacă. Dar la prânz eşti acasă.

- Vrei să-ţi aduc ceva?

- Nu, n-am nevoie de nimic!

- Dar eu tot o să-ţi aduc. Pentru că ştiu că la prânz o să-mi fie dor de tine şi de mâncarea ta, mamaie.

***

Un om cu o cocoaşă de supărare avu ghinionul să treacă tocmai atunci pe stradă.

- Bună ziua! îl opri Mic, aşezându-se fix sub faţa lui, pe trotuarul îngust.

- Dă-te, puştiule, că-ţi ard una! îl repezi omul supărat, care mai părea şi rău pe deasupra.

- Adică nu e bună ziua ta? întrebă copilul, cu o voce tremurată de teamă şi cu mâna încleştată pe mânerul sabiei..

- Nu prea e bună, îşi dădu drumul la vorbă, omul.
Nu prea e bună nici o zi...

- Eu sunt vesel, găsi ceva de spus băiatul, cu un zâmbet neîncrezător pe figură.

- Da, văd..., zâmbi omul supărat. Eşti din cale-afară de vesel. Mai întristează-te şi tu puţin...

- Nu vreau, că atunci nu o să mai am curaj.

- La ce îţi trebuie curaj?

- Nu pot să-ţi spun.

- Atunci nu-mi spune şi dă-te la o parte.

Băiatul rămase pe loc, cu ochii la omul supărat, care nu voia cu nici un chip să întrebe cum îl cheamă.

- Pe mine mă cheamă... Mic.

- Poate să te cheme şi Mare, că tot nu o să-mi rezolvi problema.

- De unde ştii?

Omul supărat izbucni în râs.

- Hai, că-i bună. De unde ştiu. Ştiu şi gata. Doar n-o să mă apuc acum să-ţi explic ţie şi să mă mai şi aştept la vreun ajutor nepreţuit.

- Dar de ce să nu-mi explici? Pentru că ţi se pare că sunt mic şi caraghios?

- Chiar aşa, de ce să nu-ţi explic ? Poate că o să-ţi prindă bine să afli cum e lumea asta, pe care voi copiii vă imaginaţi că puteţi să o salvaţi.

Neştiind de unde îi cunoaşte secretul, Mic se aşeză, ca să fie sigur că nu o să cadă, pe o băncuţă.
Omul se aşeză şi el, sub copertina galbenă, la adăpostul căreia începu cea mai tristă poveste pe care băiatul avea s-o audă şi s-o uite vreodată.

- Adică tu nu ştii dacă te iubeşte cineva? trase el, în final, singura concluzie ce putea să transforme supărarea omului într-o uimire fără margini.

- Da, puştiule, cred că... da, ... adică nu ştiu, spuse el şi îşi cufundă capul în palme.

- Să nu fii supărat, că mâine o să-ţi spun eu povestea ta altfel şi o să-ţi placă la nebunie. Dar trebuie neapărat să ne întâlnim tot aici.

- Nu promit, băiete. Nu prea cred în poveşti!

- Ca să fiu sigur că vii, o să îţi dau sabia mea de la Moş Crăciun.

Omul uimit zâmbi, luă sabia şi alergă să prindă, nu ştia prea bine de ce, culoarea verde a semaforului...

***

Întoarcerea omului supărat

Întoarcerea omului supărat avu loc a doua zi, la aceeaşi oră. Mic îl aştepta deja pe băncuţa acoperită. Pe copertină picurau monoton stropii galbeni şi deloc reci ai unei toamne perfecte…

- Poftim sabia, puştiule. Dacă nu mi-o dădeai, nici că mă mai deplasam până aici.

- Mulţumesc, spuse Mic. Ai văzut şi tu ce zi frumoasă ?

- N-am eu ochi pentru chestii de-astea! îşi exprimă omul regretul cel mare: acela de a nu se mai putea bucura de întâlnirea cu un copil, de ploaie, de nimic…

- Lasă, că o să vezi tu că ai ochi, spuse copilul.
Însă omul nu se convinse decât atunci când îi fu pusă pe genunchi o carte cu poze.

- Ce-i asta?

- O carte din care să-mi citeşti o poveste, care vrei tu. Mamaia are treabă destulă azi.

Omul supărat zâmbi la gândul că puştiul, nu doar că se descurcă, dar are în plan să împace şi capra şi varza. Măcar de ar reuşi!

- Păi, eu iau cărţile de la început - când le iau, spuse el, trimiţând spre stânga o pagină pe care scria mare:
“POVEŞTILE LUI MIC”,
şi dedesubt, cu litere mărunţele,
“Prietenii din carte”.

Chestia asta cu prietenii i se păru interesantă, apoi citi dedicaţia prin care deveni el însuşi o “călăuză prin lumea poveştilor”…
Nu se mai opri din citit decât de câteva ori - cât să vadă dacă puştiul mai este acolo sau a dispărut.

Fireşte că nu era o carte pentru oameni mari, dar nici ceea ce i se întâmpla acum nu era pentru oameni mari, aşa că se lăsă în voia unor litere ce nu voiau de la el nimic altceva decât să se cunoască mai bine.

Fu purtat de fiecare în parte prin locurile de basm ale sufletului, prin care parcă nu mai trecuse de sute de ani. Şi îl privi cu puţină invidie pe copilul de alături, ce-şi trăia cu întreaga făptură povestea.
Când ajunse la mijlocul cărţii, abia atunci, se opri să respire aerul toamnei, al salcâmilor cuprinşi de înfrigurare, dar mai ales al ploii cu picături mici, în care se oglindea chipul unei fete… la care, da, nu se mai gândise de mult.

Nu termină de citit. Îi întinse cartea lui Mic şi se ridică, dând cu capul de copertină. Primul semn că lucrurile încep să-şi reia cursul firesc, atrăgând zâmbetele stingherite doar ale celor din jur.

- Plec, puştiule. Trebuie să caut pe cineva. Promit să te ţin la curent cu povestea mea! spuse omul, încurajat de lectura ultimei părţi citite – cea care îi stârnise amintiri şi emoţii atât de puternice, încât trebuia să se întoarcă şi să-şi reia viaţa dintr-un nod pe care, la vremea aceea, nu se pricepu deloc să-l desfacă.

- Atunci,…bună ziua! zise băiatul, fericit că în ochii lui mari şi rotunzi bunica o să poată să vadă, în sfârşit, la fel de limpede ca o lacrimă, semnul unei victorii adevărate.

***

Alţi oameni, alte poveşti

- Dar lumea nu e făcută doar dintr-un om supărat sau rău, mamaie! încercă Mic să o convingă de faptul că are nevoie de şi mai multă libertate.

- Ajunge unul pe zi! râse bunica. Ştii că avem şi program de citit.

- Ştiu, dar eu o să mă gândesc tot timpul să termin mai repede şi nu prea o să mă descurc bine.

- Mai vedem noi. La cât eşti de îndrăgostit de cartea ta, mă tem că o să vrei s-o citeşti pe toată odată.

- Ştii ceva, eu cred că şi cărţii mele îi place de mine, dacă a vrut să câştige concursul cu filmul lui Heri.

- Şi nu numai pentru asta. Uite cum îţi este mereu alături, cum te ajută să schimbi, singur, lumea…

- Mamaie, eu cred că toate cărţile pot să te ajute să schimbi lumea.

- Nu-i chiar aşa, Micule. Ia du-te tu cu o culegere de probleme la omul tău supărat şi o să vezi cum se ia cu mâinile de cap!

Copilul începu să râdă. Chiar dacă nu se cufundase niciodată într-o culegere de probleme, intuia, totuşi, că e ceva care îi face pe unii şi mai trişti decât sunt.

- Pe urmă, continuă bunica, sunt cărţi ce au adevărul lor… Adevăr care nu se potriveşte tuturor oamenilor pe care vrei tu să îi salvezi. Mai bine îi laşi să-şi aleagă singuri cartea…

- Mamaie, dar eu nu am decât una la mine..

- Atunci, se gândi bătrâna, lasă-i să-şi aleagă povestea…

- Păi, aşa am şi făcut, se mândri băiatul. Nici nu trebuia să îmi zici.
Şi aşa o să fac şi mâine.

Oameni după oameni începură să-şi recapete seninătatea, frumuseţea şi omenia, citind pe rând cartea pe care Mic le-o băga sub nas.

Pe unii îi vindecă de nedragoste Eliza, pe alţii, de necopilărie, Neghiniţă.
Unii îşi alungară nesiguranţa cu un Buldog, alţii, singurătatea, cu un Bichon.
Redescoperite în suflet, multe sentimente înălţătoare fură investite în bilete dus-întors pe planeta Micului Prinţ.
Câţiva, mai bogaţi, deschiseră şcoli de învăţat litere pentru c-nuşărese.
Ceilalţi cumpărară cu bani grei, la licitaţie, beţişoarele de chibrit ale unei fetiţe; aflând cum este să ai ce să aprinzi în nopţile lungi şi reci.
Mai existau şi oameni care abandonară în gând cariere obositoare - găsindu-şi un rost din a broda batistuţe cu monogramă pentru marea Familie ce îşi ducea, mai greu, sau mai uşor, existenţa pe acelaşi pământ chinuit cu ei.

Dar, ceea ce conta într-adevăr, nu era atât cartea, cât... povestea. Cu grăuntele ei de speranţă şi poezie.

***

După tandreţe

- Mamaie, ce înseamnă tandreţe?

- Spune repede, Micule, de unde ştii cuvântul ăsta? glumi bunica.

- De ce, e o prostie? întrebă Mic.

- Nu e o prostie, râse ea, doar că nu l-am mai întâlnit de mult... Nici nu ştiam că mai există.

- Există, mi-a povestit mie un om supărat, care zicea că umblă după el de o sută de ani.

- Şi tu ce i-ai zis?

- Eu mai întâi m-am gândit.

- Şi pe urmă? presimţi bunica o continuare.

- Pe urmă am venit acum să iau trotineta.

- Să nu-mi spui că vrei să te duci şi tu să cauţi.

- Nu îţi spun, dacă nu vrei, dar mie mi se pare că aşa e frumos, să ştii tot.

- Bine, Micule, nu te opresc. Însă o să-ţi destainui un secret şi o să te rog să nu i-l ascunzi omului tău supărat:

Tandreţea e foarte aproape de casă!

***

Cine nu l-a văzut pe Mic zburând cu trotineta, să deschidă repede fereastra.
Prea târziu: a trecut!

Nu e o trotinetă cu motor, e una din cele mai ieftine trotinete din tablă, ceea ce o face să fie uşoară ca vântul. Şi e plină de abţibildurile adunate din pungile cu mămăligă în formă de pufuleţi.

Mic zboară cu ea, de când şi-a dat seama că nu va avea bicicletă. Însă avantejele sunt foarte multe: o dată că nimeni nu i-o fură, şi încă o dată că nu şi-a julit mai mult de un genunchi şi de un cot până acum.

Dar, e adevărat, nici nu fusese obligat să se uite după tandreţe în timp ce mergea cu ea.

Şi totuşi, cum arată tandreţea asta? Şi de ce se ascunde pe lângă casă? De ce nu mai departe, ca să poată să se ia şi el la întrecere cu copiii pe străzi?

***

- Uite, ea e trotineta mea! făcu Mic prezentările.

- Iar el e bastonul meu! râse bătrânul pe care nu-l putea amăgi nimeni cu poveşti. Atât era de convins că va găsi ceea ce a căutat mereu în ultima sută de ani.

- Dacă vrei, eu o să caut pe lângă casă, propuse copilul, încă nehotărât în privinţa divulgării secretului. Ştiu să iau curbele foarte bine…

- Eu prefer drumul drept, spuse bătrânul. Drept şi sigur.
Atât de sigur, încât ajungea tot de unde a plecat, după ce trecea de “n” ori prin punctul critic al îndoielii. (Dar asta e deja o chestie foarte complicată.)

- Hai să pornim! fu nerăbdător, copilul.

- Hai! aprobă imediat bătrânul.

- Şi unde ne întâlnim? întrebară amândoi în acelaşi timp.
Îndepărtându-se înainte a de a mai auzi răspunsul, care, poate, nici nu era cel mai important.

***

O lungime de nas

Să cauţi tandreţea este una dintre marile încercări ale vieţii, alături de toate celelalte şi mai mari încercări.

Să o afli însă, este mai mult decât o căutare.

Nu contează cât de mic sau de mare eşti. Într-o clipă te lasă fără aer.
Apoi te dezarmează urgent, dacă ai din întâmplare vreo sabie.
Iar dacă nu te-ai dat jos de pe trotinetă sau de pe baston, e bine s-o faci înainte să-ţi vină să te opreşti în loc şi să te uiţi lung, după ea, cum încearcă să dispară, dar nu reuşeşte.
Pentru că, odată găsită, nu mai are unde să se ascundă în afară de sufletul tău.

Nu se poate spune că lucrurile acestea îi treceau prin cap lui Mic.
Nu, nu se poate spune asta.
Însă este sigur că în zborul cu trotineta prin jurul casei, el se gândea la bătrân, iar bătrânul la el.

O căutare împreună are mai mulţi sorţi de izbândă.
Altfel este atunci când te opreşti să te odihneşti, ştiind că celălalt caută mai departe.
După cum odihna însăşi este foarte diferită de restul odihnelor - cineva parcă te mângâie în gând şi îţi spune să nu te mai temi.
Iar tu chiar că nu te mai temi.
Ba îţi vine să şi râzi că te-ai temut vreodată.

Dar nu râzi, doar zâmbeşti. Zâmbeşti toată ziua.
Şi când da şi când nu.
Iar trotineta zâmbeşte şi ea.
Cât despre baston, e mai greu de observat, pentru că are nişte ani în plus.

Gândurile puteau fi foarte bine ale bătrânului.
Însă nu erau nici ale lui.
Deoarece se străduia să nu îl dezamăgească pe copil şi nu se putea concentra decât la asta.
Pentru el trebuia să găsească tandreţea.
Şi o va găsi.
Oricum, singur nu a avut până acum un prea mare succes.

Iată de ce, pe fondul acestor mici reflecţii, care nici nu se ştie ale cui sunt, cei doi dădură nas în nas.
Adică se ciocniră într-o îmbrăţişare destul de interesantă.
Fiindcă între ei era întreaga lume, ce părea - datorită tandreţii descoperite doar la o lungime de nas - de o mie de ori mai frumoasă decât acum o sută de ani.

***

Clipa infinită

- Acum îţi arăt cartea mea? îl întrebă Mic.

- Acum, da! răspunse omul mare şi tandru, cuprinzându-l într-o privire.

- Uite-o, dacă vrei să-mi citeşti şi tu!

Bătrânul începu să citească.

După fiecare poveste se oprea puţin şi se uita la cel pe care cartea îl descria atât de bine, încât... parcă era el însuşi - la aceeaşi vârstă a primilor paşi către litere, cifre, culori, sentimente şi oameni.

Scăldate în lumina unei inocenţe niciodată pierdute, trecutul, prezentul şi viitorul lăsară timpul să se retragă cu coada între picioare şi clipa infinită să triumfe
sub cupola de aur a tandreţii.

Tandreţe cu care doar Dumnezeu îi mai mângâie azi pe Copiii ce vor să salveze lumea... din interiorul fiinţei lor...